Nu demult am văzut Claunii lui Fellini, filmul de artă al unui film-reportaj (1971, TV)… Impresia de veridic este potenţată de sensibilitatea privirii felliniene, din spatele camerei, cea a regizorului care-şi gândeşte şi face filmul şi din faţa acesteia, a personajului.
Era o perioadă a fascinaţiei regizorului pentru platoul de filmare, mai multe personalităţi ale filmului exersând dubla postură: Nikita Mikhalkov şi la noi Mircea Daneliuc, acesta fiind atras de filmul reportajului din film în Proba de microfon, spre exemplu. Spectaculara peliculă a lui Fellini reprezintă omagiul adus artei claunilor, cu moartea ei lentă, odată cu îmbătrânirea celor care, datorită machiajului gros, alb şi colorat nu-şi arată vârsta. După ce luminile incendiare şi vacarmul tamburinelor se sting, răzbat de sub machiajul umed de transpiraţia unui travaliu al bucuriei de a trăi într-o lume mai bună decât cea de afară, suflete timide, discrete, cu voci abia şoptite… În scena finală a filmului, un bătrân clovn povesteşte lui senior Fellini numărul de circ pe care-l făcea cândva: ca într-un vis, cică se făcea că-şi cheamă partenerul despre care i se spunea că murise: el nu dădea crezare şi îl chema cu trompeta… La fel a făcut şi Fellini, a fost felul său de a chema la rampă spirite de clauni, într-un omagiu care mi-a coborât adânc în inimă…
