Focul iadului / focul viu (31.03.09)

Ceva din seva ritualică ancestrală a rămas, lumea are încă în rărunchi feluri de a fi cărora puţini le mai înţeleg sensurile. Există o memorie „genetică” a lumii, un cod pe care îl pune mereu şi mereu în mişcare, pentru că altfel nu se poate, deşi camuflajul profanului a devenit o coajă groasă, etanşă şi opacă… Duminică (29.03) focul se mişca încet, şerpuitor, focul de primăvară, undeva dincolo de Dorohoi…

 

 

 

Mă fascina tensiunea lui purificatoare, costişa rămasă ca pe celălalt tărâm, relieful iadului, tăciune, fum, nimic! Rugul mistuia şi mortificatul – trestiile de prin râpe – dar şi viul, copacul tânăr, jertfit ca omul celtic din împletitură de răchită pentru timpul cel roditor în care să înoate soarele.

 

 

Erau nouri coborâţi, era întunericul peste faţa soarelui.

 

 

 

Despre umbrele trecutului, pe care le poţi întâlni himerice uneori, platonice umbre ale peşterii, am încercat să mă documentez. Nu am verificat sursele, nu ştiu cât de „veridice” sunt, am scormonit şi eu prin geografia sacralităţii focului, pe care am găsit-o pe ici-colo… Focurile din Postul Mare sunt frecvente în Belgia, nordul Franţei şi în unele părţi din Germania. În mijlocul rugului, la Grand Halleux se pune un axis, o prăjina, makral, «vrăjitoarea», iar focul e aprins de cel mai tânăr mire. La Morlanwelz în foc e „jertfit” un om de paie. Recolta bogata, căsătoriile  fericite sau păzirea de colici sunt invocate prin ritualul saltului peste foc al tinerilor şi copiilor. În Brabant, până în sec. al XIX-lea, în duminica Evangheliei «semănătorului», femeile şi bărbaţii deghizaţi în femei, mergeau cu făclii aprinse pe câmp pentru a-l alunga cântând pe «semănătorul cel rău». La Paturages, în ţinutul Hainaut, un obicei era cunoscut din 1840 sub numele de Escouvion sau Scouvion. În ziua micului Scouvion, prima duminică din Postul Mare, tinerii şi copiii alergau cu torţe aprinse prin grădini şi livezi strigând: «Aduceţi mere, aduceţi pere şi vişine negre pentru Scouvion». Torţa era învârtită prin aer şi aruncată printre ramurile pomilor. În duminica următoare era Marele Scouvion când scena se repeta până se lăsa noaptea. În Franche-Comte, la vest de Muntii Jura, prima duminică din Postul Mare e Duminica Tăciunilor (Brandons). Flăcăii satului se înhamă la un car şi-l trag pe la casele cu fete cerând un braţ de lemne. Apoi aprind rugul după ce bate clopotul pentru rugăciunea Angelus. Făclii aprinse sunt purtate pe uliţe şi pe câmp iar când purtătorii trec pe lângă livezi striga: «Fie poama mai deasa ca frunza». La Laviron, departamentul Doubs, focurile erau aprinse de perechea cea mai recent căsătorită. În mijlocul focului se înălţa stâlpul cu un cocoş de lemn în vârf, care era oferit câştigătorului întrecerii la alergări. La ceremonia Grannas-Mias, o torta de paie e aprinsă în vârful unei prăjini. La ultimele pâlpâiri, cei ce iau parte la ceremonie îşi aprind torţele şi le duc în livezi, pe ogoare şi grădini iar oriunde sunt pomi invocă: «Granno prietene, Granno tata, Granno mama» şi pun torţele arzând sub crăcile fiecărui pom: «Arzi tăciune: o creangă verde, un coş plin». În unele locuri oamenii aleargă pe câmp scuturând cenuşa torţelor pe semănături; o aduc şi în cuiburile păsărilor, iar după ceremonie se întorc acasă la un ospăţ ritualic: pandişpan şi clătite. Granno e poate vechiul zeu celtic Grannus, Apollo al romanilor, al cărui cult e atestat de inscripţiile găsite în Franţa, Scoţia dar şi pe malurile Dunării, iar cuplul Apollo – Grannus şi Sirona e atestat la Ulpia Traiana Sarmizegetusa… În universul mitic românesc exista sacrificiul focului viu sau focul bucuriei, sărbătorit la începutul primăverii. Roţi de căruţă căptuşite cu cârpe sau cu paie erau aprinse şi lansate de pe dealuri. Marcau victoria luminii împotriva întunericului, moartea frigului. Obiceiul roţilor de foc, păstrat în ziua lăsatului de sec în Transilvania şi în Banat, e numit alămor, alimor şi e foarte frecvent întâlnită şi astăzi, cu un substrat foarte vechi. La moţii din Apuseni, tot în duminica lăsatului sec, copii de la 12 ani în sus ies în amurg pe dealuri cu hodăiţele, nişte torţe din paie şi pănuşi de porumb. Purtătorii desenează cu torţele figuri de foc în aer şi aşa e ajutat soarele să revină pe cer.

 

Socrate: „Asemuieşte firea noastră în privinţa educaţiei şi a lipsei de educaţie cu următoarea întâmplare: iată mai mulţi oameni aflaţi într-o încăpere subpământeană, ca într-o peşteră, al cărei drum de intrare dă spre lumină, drum lung faţă de lungimea întregului peşterii. În această încăpere ei se găsesc, încă din copilărie, cu picioarele şi grumazurile legate, astfel încât trebuie să stea locului şi să privească într-o singură direcţie, fără să-şi poată roti capetele din pricina legăturilor. Lumina vine de sus şi de departe, de la un foc aprins înapoia lor; iar între foc şi oamenii legaţi este un drum aşezat mai sus, de-a lungul căruia, iată, e zidit un mic perete, aşa cum este, să zicem, paravanul scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc, deasupra căruia îşi arată ei scamatoriile”

Glaucon: „Văd”

- Mai încearcă să vezi şi că, de-a lungul acestui perete, nişte oameni poartă felurite obiecte care depăşesc în înălţime zidul, mai poartă şi statui de oameni şi alte făpturi de piatră sau lemn, lucrate în chipul cel mai divers. Iar dintre cei care le poartă, unii scot sunete, alţii păstrează tăcerea.
- Ciudată imagine şi ciudaţi sunt oamenii legaţi!
- Sunt asemănători nouă. Căci crezi că astfel de oameni au văzut, atât din ei înşişi cât şi din ceilalţi, altceva decât umbrele care cad, aruncate de foc, pe zidul dinaintea lor?
- Cum ar putea vedea altceva dacă întreaga viaţă sunt siliţi să-şi ţină capetele nemişcate?
- Iar dacă ei ar fi în stare să stea de vorbă unii cu alţii, nu crezi că ar socoti că, numind aceste umbre pe care le văd, ei numesc realitatea?
- Necesar.
- Şi ce-ar face dacă zidul de dinainte al închisorii ar avea ecou? Când vreunul dintre cei ce trec ar emite vreun sunet, crezi că ei ar socoti emisiunea sunetului fiind altceva în afara umbrei ce le trece pe dinainte?
- Pe Zeus, nu cred!
- În general deci, asemenea oameni nu ar putea lua drept adevăr decât umbrele lucrurilor.
- E cu totul obligatoriu.

Platon Republica, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986 (traducere şi note de Andrei Cornea) sursa citatului:  http://agonia.ro/index.php/prose/105935/index.html

Tunetul de martie (28.03.09)

De pe atunci, de când am înţeles ce este vinul, mi-am dorit să umblu printr-o vie, că are parfumul ei aparte, îmi spunem. Nu sunt un „cunoscător”, doar un trecător pe ici-colo. Dar fără discuţie că via are parfumul ei, altul mereu şi mereu, chiar dacă pentru băutor contează doar buchetul ridicat la gura cupei, floral şi unic. O să povestesc, prin imagini, experienţa din 25 martie 09, aşa cum am trăit-o la o vie de pe dealul Vişani la Bârnova, lângă Iaşi. De la o vreme încep să cred că doar ceea ce poţi cunoşte cu toată fiinţa, prin urmare simţi, percepe, savura, senzaţia pusă în sufelet cu proprii nervi, e tot ce contează. Senzorialul deasupra orice, aş putea clama,  preluarea de informaţii de prin enciclopedii, ca pură exersare a deşteptăciunii, pentru mine e un demers tot mai steril… Când scriu despre pictura murală nu o caut în albume ci pe ziduri, greşesc ? Dealul Vişani, destul de abrupt şi clisos, ţine de zona viticolă Bucium. Acum e o podgorie din care va ieşi o viitoare marcă de vinuri, Casa Olteanu. Au un vin excelent. E plăcut să acompaniezi capriciile vremii cu o cupă de vin suav. La amiază era senin, locul, mănăstirea Cetăţuia şi Iaşul din zare erau însorite. Pe la două după amiază se adunau norii. La patru era viforeală cu tunete, băteau oblic fulgii alungaţi de martie, zburătăciţi cu dangătul de clopot ceresc, într-un miezul nopţii coborât prea devreme pe dealuri.

(Fotografii D. A. din 25 martie 2009. Nu am adăugat nici un efect de culoare, aşa lumina soarele la asfinţit, aşa era cenuşiul ninsorii şi albastrul înnoptării printre şerpuirea butucilor de vie.)

Andra (26.03.09)

Mâine (27) Andra împlineşte 18 ani, intră în toate drepturile civile, s-ar putea zice. Nu vreau să adaug prea multe spuse. Mai degrabă o îmbrăţişare, ea transmite mai mult din energia emoţiei cuibărită în suflet şi minte, decât cuvintele care fac aerul să vibreze… Am privit fotografii. Atâtea cât aveam în memoria laptopului. Am lăsat mintea să coboare printre ani, până la copila din prima zi de şcoală, spre exemplu. Atunci mi se părea că aleea din faţa Liceului Iorga, flancată de gardul viu, verde-ars de septembrie, era îngrozitor de largă şi lungă, aşa am citit în privirea Andrei. Fotografiile de anul trecut povestesc destule. Mă opresc la unele cu o semnificaţie specială, călătoria noastră din iunie-iulie. A fost un pelerinaj iniţiatic, descoperirea unei lumi aşa cum o imaginam, normală ca mişcarea prin aer a mingilor colorate, mai întâi câteva, apoi tot mai multe, un şir multicolor pe care claunul îl face parcă să nu se mai sfârşească, în rotaţia lui himerică… Andra iubeşte marea; privind fotografiile am înţeles că drumul nostru a stat, în foarte multe momente, sub semnul acvaticului.

Pe canale la Bruge

Lichefierea suprarealistă la Muzeul Dali din Bruge

 

Marea la Ostende în Belgia

Marea la Dieppe în Franţa

Fascinaţia scoicilor dăruite de mare la Trouville 

Pe cheiurile Senei la Paris, în lumina înserării

Acvaticul spectaculos, piramidal, la Luvru

La mulţi ani Andra!

Câţiva paşi prin Suceava – peisaje citadine (21.02.09)

E de la sine înţeles: de câţiva ani încoace, când ajung într-un oraş, îi caut expresivitatea în clădirile sale. Poate cei mai mulţi care umblă mai relaxaţi pe străzi, spun că un anume oraş le-a plăcut sau nu, de regulă comparând cu oraşul lor sau cu un altul… nu, nu mi-a plăcut în Suceava, ar putea spune. Eu mă aşteptam la altceva, îmi imaginam un oraş vechi, a fost şi capitala Moldovei medievale, însă, în afară de frumoasele biserici, tocmai acel medieval lipseşte, Sibiul, prin comparaţie… S-a întâmplat ca ani la rând să nu am un răgaz, aşa că pentru mine Suceava a însemnat două străzi, una spre Humor şi alta spre Dragomirna şi bisericile pe care le vedeam din trecerea maşinii. Astăzi am privit mai pe aşezate clădirile Sucevei, sigur, dintr-o zonă oarecum restrânsă, centrul. E un oraş modificat „genetic”, să spunem, e omniprezentă arhitectura aceea de „institut”, tema blocul cu mici variaţiuni, construit de la Brăila la Siret… Între blocuri am găsit un splendid exemplar de casă medievală de la începutul sec. XVII, cum în puţine locuri se mai găsesc, în care acum e Muzeul de Etnografie.

E cea mai veche clădire civilă medievală care s-a păstrat în Suceava şi i se spune Hanul Domnesc. Acolo erau găzduiţi dregătorii străini, oaspeţii însemnaţi şi marii negustori. După anexarea Bucovinei la Imperiul Habsburgic, în 1775, Hanul Domnesc a fost casă de vânătoare pentru membrii familiei imperiale. A fost restaurat în 1962; în fosta bucătărie, pe locul cuptorului s-a construit unul inspirat din cuptoarele moldoveneşti (!). La etaj s-au păstrat grinzile de stejar de la tavanele coridoarelor. În ce mă priveşte, am admirat splendida absidă a clădirii, fapt care arată unitatea care exista în epocă, stilistică şi optică, între casă şi biserică.

 

Încep să cred că la restaurarea faţadelor unor puţine astfel de clădiri s-a comis un exces de interpretare, plecând de la predilecţia occidentală pentru paramentul de piatră (prin urmare lipsit de tencuială), aşa s-a restaurat şi casa Dosoftei din Iaşi (un exemplu). Numai că felul de a fi moldovenesc spune altceva. Mai sunt şi însemnările de cronică despre zugravul Ştefan din vremea lui Alexandru cel Bun, zugrav care a primit domnească răsplată, voievodul îl “miluia” cu patru sate în 1425, pentru arta cu care i-a împodobit casele. Iar consemnările despre casele domneşti de la Hârlău ale lui Petru Rareş şi prima pictare în asize de zidărie sau motive florale (ca la biserica Popăuţi din Botoşani), care se realiza la biserici pe o tencuială ce acoperea zidul (fapt destul de recent descoperit de restauratori), până ce se aplica pe deasupra fresca, trimit la ideea că zidurile erau tencuite şi zugrăvite „frumos” şi la exterior…

La doar câţiva paşi de biserica Sfântul Nicolae (ctitoria turcitului Ilieş Rareş) se află o casă  de la 1886, cu un clasicist fronton triunghiular.

Tot pe aproape de acea biserică, sub un stejar secular, am văzut o casă cu un veritabil fason de târg moldav de la începutul sec. XX.

 

Până şi unei case obişnuite i se acorda atenţie, coloanele albe trimit la pridvoarele de chilii de la Agapia sau Văratec, cu fusul ca un os de cretă, ca moaştele albite în osuarele din schituri…

 

Lângă biserica romano-catolică din centrul oraşului se mai păstrează o faţadă stil 1900.

 

Abia după ce am cutreierat dosite alei şi ganguri, am avut acces şi la contrastele momentului: graffiti şi ancadramente.

 

Din arhitectura actuală a Sucevei, singura notabilă e realizarea arhitectului Porumbescu: Casa de Cultură a Sindicatelor (sunt dezbateri despre arhitectura comunismului, „patrimoniu controversabil”).

Faţada laterală din stânga e consonantă însă cu marea arhitectură europeană, cu simplicitatea ei şi plastica deosebită, „mozaicul” din cubuleţe de piatră în diferite culori care, din păcate, încep să se desprindă din tencuială.

(Fotografii luate de mine, prin oraşul care nu prea se vede în monografii, 21.03.09.)

Turbulenţe (19.03.09)

(Mănăstirea Bîrnova, în apropiere de Iaşi, foto la 19 mart. 09)

… să fi trecut deja destulă vreme, de când sunt două anotimpuri şi un cer în trei feluri de a fi pe parcursul fiecărei zile… Între iarnă şi începutul înseninat al primăverii sunt interferenţe ambiguizate de nori cumulonimbus, grei, ca o zăpadă a mieilor ridicată de pe tăpşane, suspendată peste turle şi plopii plini de vâsc. Dimineaţa orizontul e senin, mă oboseşte prin lumina de o răceală nefirească, o lumină congelată, de plasmă, de neon, septică. La amiază nourii capătă violaceul furtunii, spre seară se întinde calota cenuşie ca o boltă veche, afumată, din care coboară fulgii mari de frescă stătută, un rest de zăpadă învechită. Încât în starea de nevroză, alimentată de senzaţiile bezmetice, plouă. Nu-mi rămâne decât terapia amintirii. Este nemaipomenită. Nu înţeleg cum am ajuns prizonierul consumismului de clipe şi senzaţii. Văd că am un apetit hrăpăreţ pentru noi impresii. Ceea ce am trăit se depune imediat într-o memorie adipoasă şi caut hulpav impresia următoare… Toată această expectaţie bulimică se petrece involuntar. Nu mai am timp pentru contemplare, pentru tihna memoriei. Mi-a fost necesară o clipă de luciditate, m-am privit. Am mai fost cuprins de reverie, de starea aceea în care mă vedeam la marginea pădurii Văratecului, să spunem… Unde privesc în clipa asta ?