Turle (26.02.09)

Îmi revine, din când în când, mai ales dacă e vreme senină şi mai am şi timp, măcar un popas să observ gândurile şi să le înţeleg, o imagine ce mi-a rămas după ce am citit frusta relatare a călătorului din sec. XVII, pentru care în Iaşi „mănăstirile şi bisericile (par) adăpostite ca nişte corăbii într-un port”. Privind oraşul cu toate multele lui biserici rămase printre sau după blocuri, părea imposibil să mai găsesc înlănţuirea de catarge… Şi totuşi, oprindu-mă pe trotuar acum câteva zile, am văzut pe ecranul de cer plumburiu un menuet cu turle.

Impresionează mereu înlănţuirea de „clopote”, arhitectura trans-muzicală a acoperişurilor din vârfurile turnurilor, de o fascinantă varietate.

Iar în jurul anului 1800 ceva din muzicalitatea vieneza se regăseşte şi în arhitectura locului, din moment ce exista un herr Leopold, menţionat ca arhitect al bisericii Banu şi un „Johann Freiwald, austriac, pe care îl găsim la Iaşi practicând din 1803 «meşteşugul arhitectoniei şi al inginerlicului», cum ne spune un document contemporan…” (Grigore Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Buc. 1982, p. 497).

Haiducul Haralamb (23.02.09)

Pentru cineva familiarizat cu formule arhitecturale cunoscute ale bisericilor moldoveneşti dinainte şi după 1800, biserica Sfântul Haralambie (1799 -1804), plasată pe colina Sărăriei din Iaşi, este o apariţie cu totul frapantă. Faptul acesta e cât se poate de vizibil şi remarcat (Dan Bădărău, Ioan Caproşu, Iaşii vechilor zidiri, ediţia a II-a, revăzută, Ed. Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2007), „Înfăţişarea de ansamblu a monumentului este cu totul neaşteptată în peisajul moldovenesc şi reprezintă o ruptură totală cu principiile vechii arte autohtone” … „în sensul adoptării a numeroase elemente oferite de modele ruseşti”, aspect pus în legătură cu „detronarea modelelor ţarigrădene aduse în ţară de fanarioţi şi introducerea culturii europene nordice prin intermediul rusesc” (p. 383).

 

Lăsând deoparte discuţia „tehnică” despre plan, filiaţii şi influenţe, pe care am tot întâlnit-o reluată dintr-o carte în alta, nu am văzut spusă observaţia cât se poate de firească: biserica este una a contrastelor, brutale cred, privind-o pe verticală sau, într-o imagine cât se mai poate de întreagă, printre case. Contraste de volum, între navă şi turle de subţirimea unor degete pe baze ample, turtite, contraste de plastică a faţadelor, între piatra brută a zidăriei şi decorul văruit al unei supraînălţări neobişnuite a pereţilor, bandou cu ocniţe circulare înlănţuite, ca o salbă, între cele două învelitori ale acoperişului.

În N. A. Bogdan, Oraşul Iaşi: monografie istorică şi socială ilustrată, ediţia originală, Tipografia Naţională din Iaşi, 1913 -1915 (Iaşi, Ed. Tehnopress, 2004), la p. 236 am găsit reprodusă o poveste interesantă prin concizia narativă, prin cadrul veridic, biserica, personajul cu irizaţii de legendă, haiducul din Basarabia şi întâmplările dramatice de epocă. Povestea, mult însiropată (în maniera prolixă cunoscută), intitulată Haralambie, se găseşte la Sadoveanu în Hanu Ancuţei (1928), iar sursa de inspitaţie este evidentă.

Transcriu, păstrând savoarea grafiei originale, textul din N. A. Bogdan:

„O frumoasă biserică cu hramul Sf. Haralamb (10 Februar), este zidită pe o coastă înaltă a Iaşului, cu trei turnuri înguste deasupra […] este de o înfăţişare neobicinuită altor asemenea locaşuri.”

„Asupra construirei acestei biserici, istoricul Man. Drăghici (postelnicul Manolache Drăghici, Istoria Moldovei pe timp de 500 de ani până în zilele noastre, Iaşi, 1857, vol. II, comentarii de Mihăiescu-Gruiu, Constantin, Bucureşti, s.n., 1999, 360 p., n.n., D.A.) ne spune că: «Ipsilant Vodă, a dăruit o moşie lui Tufecci-başa Gheorghe, din Basarabia, pentru că a împuşcat pe fratele său; iar pricina a urmat aşa: Tufecci-başa Gheorghi, avînd un frate între neferii curţei Arnăut, după multe răutăţi ce săvîrşea în toate zilele prin oraş, s’au făcut tâlhar de codru, înjghebîndu-şi o bandă numeroasă ce ţinea drumurile, călcând şi mai multe aşezări boereşti. Aceste necuviinţi ajungând la cunoştinţa Domnului, după îndestule cercări ce se făcuse, prin mijlocirea potirelor, şi nu s’au putut pune mîna pe dînsul, Constantin-Voevod a chemat pe Tufecci-başa Gheorghi şi i-a hotărât ca în două săptămâni de zile să-i aducă la curte pe fratele său legat sau mort, pentru că la din potrivă cu capul lui va răsplăti suferinţele poporului.

După acastă poruncă Tufecci-başa s’a pornit cu 50 de neferi aleşi din toţi Arnăuţii şi au prins a-l urmări din culcuş în culcuş, pănă l’au înfundat la satul Bozienii, ţinutul Neamţului, în o grădină unde l’au încunjurat şi l’au silit să se închine; fratele însă, ca şeful bandiţilor cel întăi s’a repezit asupra fratelui sau să-l omoare şi n’au nimerit, iar Tufecci-başa trăgând pistolul l’au ucis pe loc, cu mai mulţi din partaşii săi; apoi luîndu-i capul l’au dus lui Ipsilant cu aceste cuvinte: – Măria ta, am săvârţit „porunca”, am liniştit ţara, dar am vărsat sîngele părinţilor mei care curge într’însul !; după care vorbe puind capul fratelui său la pământ, l’a înăduşit plînsul şi a eşit din Curte (instituţia Curtea Domnească, n.n., D.A.)

Scena aceasta, continuă Drăgici, cu cît a fost de crudă, cu atîta şi tristă, pentru că nici un curtezan n’a simţit mai puţină jele, şi însuşi Ipsilant a lăcrămat de ace întâmplare; apoi Tufecci-başa Gheorghi lăsîndu-şi meseria de arnăut, şi trăgîndu-se la moşioara dăruită de stăpînul său, pe care îl slujise mulţi ani, a zidit biserica din Iaşi, cu hramul Sfîntul Haralamb, la Sărărie, ce se zice şi Tufecci-başa, făcîndu-i multe acareturi împrejiur pentru purtarea de grijă a slujitorilor. Dar toate aceste au ars în mai multe rînduri (1844), de şi astăzi sunt răsipite, păstrîndu-se numai biserica în toate focurile ce au certat-o, pentru că într’însa să săvîrşeşte slujba lui Dumnezeu. Putem dară ca să venim a crede, după starea zidurilor însemnate, că o fatalitate se ţinea de dînsele necurmat, fiind fundat din preţul sîngelui.»

Arnăutul de care se vorbeşte, se numia Maiorul Gheorghi Leondari, iar fratele seu, haiducul, Haralamb, în amintirea căruia s’a dat şi hramul acestei biserici S-tul Haralamb” (p. 236)

 

Contraste (22.02.09)

Aşa mi s-a părut, privind sâmbătă în zarea de sat înnegurată, că i se potrivea vorba lui Bernea, vechi sat românesc. Era o negură de iarnă reîntoarsă cu viforniţă.

Nu ştiu cât de vechi o fi satul acela, dar ceva ancestral trebuie că are în el, casele într-o rână, văruite cu albăstreală şi bucla şoselei, corobana, aşa îi spun pe acolo şi eu am crezut mereu că e spirala dintre sate, de sus şi de jos, însă înţelesul cuvântului e de trunchi de copac găunos, de scorbură. O fi fost cândva, în vremile străvechi un sălaş de hidră pe acolo… Aşa mi s-a părut, că nimic nu e la fel de expresivă ca o arătură sub zăpadă viscolită. E contrastul absolut, încleştarea dintre pigmentul negru al ţărânii untoase, în aşteptarea germinaţiei şi strălucirea de alb sidefiu al zăpezii care îl contractă.

Faţă de griul de ieri, astăzi lumina bătea strălucitor, ca într-o tablă de zinc, avea o sonoritate specială de alămuri lustruite pentru concertul de vals. Turle de ciulini ritmau, într-o fragilă tremurare, pe cele mari ale mănăstirii.

Spre locul din deal al sihastrului Agafton priveam, spre prisaca lui. Bătrânele case călugăreşti mai păstrează ceva din fantezia meşterilor trafori de pe la 1900, care puneau pe frontonul boltit de cerdac, reprezentări din bestiare cu dragoni şi zgripţori.

Seara, la Botoşani, în gerul care cobora din lumina roşiatică de apus, ciorile au făcut un popas negru şi apoi au pornit cu stolul spre oraş. Sfârşit.

Impardonabil (21.02.09)

Mărturisesc, până acum nu-mi imaginam cum arată un plagiat, nu-mi puteam reprezenta. Mecanismul pare simplu şi lipsit de scrupule: plagiatorul ajunge la un text dintr-o carte groasă a cuiva, are un proiect în cap, să scrie la rândul său o carte doar pentru că aşa se cere în carieră, însă nu are idei ci doar nişte breşe printre neuroni şi nu se poate exprima  în limba în care s-a născut sau într-o alta. Şi atunci copiază în mod premeditat de unde poate şi îşi scrie cu împăunare numele în coada unui articol sau pe o copertă. Formidabilă conştiinţă zero; mă gândesc la faptul că un găinar (cf. DEX, GĂINÁR, găinari, s.m.: 1) rar Vânzător de găini. 2) Persoană care fură găini. 3) Persoană care fură lucruri mărunte; hoţ de boarfe; borfaş. 4) fam. Persoană care se ocupă de afaceri ilicite neînsemnate; bişniţar. /găină + suf. ~ar ) începe să fure fiindcă nu are, să spunem, ce mânca şi foamea a devenit chinuitoare şi nu vrea să ceară… Dar cineva, poate cu fiţe universitare, e firesc să pună nişte ghilimele şi să recunoască, de la boierul ăsta am luat şi eu câteva cuvinte, de la pagina cutare… Studiam acum câteva zile, aşa mai cu metodă (hi!) şi am trecut printr-o bibliografie liber asumată. Nu mă interesează un singur titlu şi nu consider că doar într-o singură pereche de coperte e tot ce se poate spune… Aşa, cu mai multe texte în faţă, am avut surpriza să văd, cu ochii mei, plagiatul într-o carte (mi-e greu să spun scrisă) de  Aurora Fecheci, Iaşii: Arhitectură şi legendă, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2003. O să fiu scurt, că în astfel de cazuri detaliile nu au sens: la p. 103 Aurora Fecheci a copiat fără să facă nici o trimitere, un pasaj consistent din Grigore Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Buc. 1982, p. 506; la p. 102 sunt copiate mai multe paragrafe din Dan Bădărău, Ioan Caproşu, Iaşii vechilor zidiri (ediţia a II-a, revăzută, Ed. Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2007, p. 383; pasajele au fost extrase, evident, din ediţia I). Voi şterge din lucrările şi bibliografiile mele această „autoare” (am pus în compensare ghilimele care, pe ici pe acolo, ei i-au lipsit).

Un fotograf (18.02.09)

Ieri am văzut la Palatul Cuza din Iaşi expoziţia itinerantă de fotografii ale lui Willy Pragher. Privindu-i opera, am înţeles că Pragher nu a fost ce s-ar numi un fotograf de artă, un căutător de penumbre, sugestii şi încifrări vizuale… A fost fotograful de eveniment, cu un ochi spontan, cu un remarcabil instinct al declanşării camerei foto, privind la realitatea în mişcare neregizată, cu toată încărcătura ei dramatică şi care, cum se spune, „bate filmul”. Willy Pragher a pus la păstrare pe celuloid o mare cantitate de clipe româneşti interbelice. Am selectat de pe situl Institutului de Memorie Culturala, http://cimec.wordpress.com/, câteva fotografii de Pragher, ilustrând o atmosferă românească pe care, cei mai mulţi dintre noi, nici nu o putem imagina. Am ales tema acvaticului cu reflexiile şi insolitul ei exotic.

(Bărbaţi scoţând legături de cânepă din topitoare, Biled, 15 mai 1944)

(Delta Dunării la Vâlcov)

(Dunărea la Turnu Severin, remorcher, şes şi cer cu nori, 26 august 1939)

Pe de altă parte, fotograful Pragher avea un ochi de o mare forţă a generării compoziţiilor expresive, scenele acestea de gară berlineză din perioada 1930 – 1939, cu trenurile care pufăie să scape la alergat, mă trimit cu gândul la un fantastic subtil, la angoasă.

 

„Arhivele Landului Baden-Württemberg (Arhivele de Stat Freiburg) (Landesarchiv Baden-Württemberg, Staatsarchiv Freiburg), Institutul de istorie şi geografie regională (Institut für donauschwäbische Geschichte und Landeskunde) organizează expoziţia de fotografie REFRACTĂRI. WILLY PRAGHER: SPAŢII VIZUALE ROMÂNEŞTI, 1924 – 1944, imagini surprinse de fotoreporterul Willy Pragher…”

„…expoziţia tematizează marile cezuri politice şi culturale ale istoriei contemporane româneşti, ale căror martor a fost Pragher, surprinse prin mediul fotografiei. Coexistenţa tradiţiei şi modernităţii, a formelor de cultură tradiţionale şi a celor specifice societăţii industriale în devenire fascinează privitorul încă şi astăzi. Sunt prezentate 172 de imagini în format mare, surprinse de fotoreporterul Willy Pragher (1908 – 1992) pe meleagurile sale părinteşti, în perioada 1924 – 1944. Reprezentant al curentului “Noii viziuni”, fotograful a activat la Berlin şi la Freiburg. Cuprinzând peste 12.000 de imagini, moştenirea fotografică a lui Pragher, păstrată la Arhivele de Stat din Freiburg, constituie o sursă istorică de valoare excepţională cu privire la România interbelică.”

„Vernisată în iulie 2007 la Tübingen, expoziţia a fost prezentată la Sibiu, Bucureşti, Cluj-Napoca, Reşiţa, Ulm, Sigmaringen, Freiburg şi Viena.”

Expoziţia este deschisă la Muzeul Unirii din Iaşi în perioada 16 februarie – 20 martie 2009. (Citatele sunt preluate de pe situl Institutului de Memorie Culturală)