Cal şi călăreţ (23.01.09)

Am citit pe blog-ul Andreei un post inspirat. 

 http://elenaagachi.wordpress.com/2009/01/22/laurul-balaurul/

Articolul e subtil şi predispune la deschidere… În primul rând că abia acum, rememorând frumoasele momente petrecute în vara trecută ( 2008 ) în expoziţia Dali de la Bruges – poate una dintre cele mai intense “flame” din câte am trăit până acum – am înţeles că Sf. Gheorghe e o făptură unică duală, ca sa spun aşa, e unu şi multiplu într-un elan de luptă, adică la confruntarea cu balaurul, fabulos de înzestrat şi de puternic, sfântul nu se prezintă singur să se ia de piept cu el. Fiinţa asta statuară e Sf. Gheorghe şi Sf. Cal, numai această comuniune oferă şansa unei înălţări în văzduh, deasupra balaurului, încât confruntarea nu se mai realizează pe faţa pământului, „binele” beneficiază de forţa lansării din înalt, de sus in jos.

(S. Dali, bronz, sculptură, foto luată de noi, expoziţia Dali din Bruges)

Constat că în unele reprezentări calul e cel care îşi asumă cu mai mare tensiune pe „chip” confruntarea cu fiara, în reprezentarea lui Dali eroul, cu valenţe curteneşti vizibile, e cavalerul preocupat să ofere roza, amestec de iubire şi de sentiment al victoriei, de sacru şi de impudoare în acelaşi timp. Sau poate că, „suprarealist” vorbind, arma cavalerului lui Dali este însăşi „roza” şi gestul său e doar o etapa din elanul confruntării, următoarea fiind lovitura năprasnică prin forţa rozei, poate că, simţind puritatea ei, balaurul înaripat, cu două capete retezate deja, acuză o intensă suferinţă. Şi în basme confruntarea cu răul e atributul tânărului exemplar, fiu de împărat secondat de calul său (pe alt palier vorbind, tot de la puterea învestită prin voinţă divină vine salvarea, nu e nicicum prin „noi înşine”, nu e o reuşită „democratică”). Uneori, cum e în Harap-Alb, calul rămâne singur în confruntarea cu răul şi, aş zice, victoria îi aparţine. Nu cunosc nici o reprezentare iconografică a confruntării Sfântului Gheorghe cu balaurul în care sfântul să apară singur. Sfântul e om, prin urmare tensiunea şi senzaţiile confruntării sunt expresiv întipărite pe chip. Cu totul altceva e în sculptura pe care am văzut-o în Catedrala Saint Michel din Bruxelles. Acolo e Arhanghelul Mihail, iar inexpresivitatea lui ţine de o dimensiune profund teologică a reprezentării iconografice. Confruntarea arhanghelului nu mai are tensiune revelatorie, e de la sine înţeles de partea cui e victoria, îngerul fiind transmiţătorul stării de pace ulterioară confruntării. ”…îngerul nu e personal, nu are opinii şi gânduri şi intenţii proprii. El e un mediu, un simplu mediu. Şi cu atât e mai talentat artistul cu cât poate pune în lumină această şi numai această însuşire a îngerului…” observa undeva Sorin Ulea.