Cu o zi în urmă, Mihai Sava ne-a povestit în câteva cuvinte (comentariu la textul Adevăraţi oameni de spirit) despre întâlnirea lui cu Al. Paleologu. „Am cetit Bunul simţ ca paradox (ediţia I a apărut în 1972, n. D.A.) când eram june. Frazele sale ca perlele aruncate pe o masă de sticlă, le-am furat pe de-a întregul, mi le-am însuşit, mi-au adus referinţe, mi-au explicat lucruri pe care nu le pricepeam singur. Am fost, mai târziu, să-i luăm un interviu, pentru o revistă studenţească. Eram fascinaţi de eleganţa şi elocinţa cu care răspundea întrebărilor perverse ale unor tineri teribili. Era prima dată când a recunoscut public că a colaborat cu securitatea. O făcuse în felul lui aristocrat: carnea fină de boier nu era deprinsă cu bătaia… Am rămas increduli, cu un gol imens. Alecu Paleologu a fost colaborator declarat al securităţii. Teribil, nu? La douăzeci de ani, nu-ţi trebuie mare lucru să dezavuezi un scriitor. Am făcut-o… Acu, după ceva ani, realizez că de fapt a fost singurul care a avut probitatea să o spună. Şi că a fost singurul moment în care am întrevăzut marea generaţie…”

Mărturisirea lui Mihai despre Al. Paleologu s-a lăsat, în ce mă priveşte, cu minute lungi de mirare mută. Am considerat că cele povestite nu mai sunt comentabile, cum, şi asta înţelegi destul de târziu şi cu cât mai târziu cu atât mai bine, nu mai e nimic de adăugat mai ales în faţa unui mormânt. Dar îmi imaginez ce aţi simţit voi cei tineri, auzind acea confesiune, în acele vremi în care speram cu ardoare în tot aşteptata (sine die) democraţie. Apoi, cu timpul, poate că l-aţi iertat, Al. Paleologu oricum s-a salvat prin simţul onoarei pe care nu l-a pierdut. Oricum, un derapaj mărturisit te salvează măcar de mojicia de a fi meschin.

Pe de altă parte, ceea ce a îndurat acea generaţie nu se cade a fi judecat în termenii colaboraţionismului carierist de mai târziu. Intelighenţia acelei vremi a fost obligată să suporte ieşirea din cadrele umanului. Şi nici nu ştiu cum a mai avut forţa Al. Paleologu de a lăsa să treacă, în spusele sale, un ton de umor, asta numai pentru că s-a dovedit  una dintre cele mai subtile inteligenţe aristocrate. În închisoare, evident că eram în culmea mizeriei. Puşcăria, mai cu seamă în perioada respectivă, te aducea într-o stare fizică şi aparenţială mizerabilă, şi ca îmbrăcăminte şi ca fason. Dar acest fapt trebuia perceput ca un avatar derizoriu şi paradoxal. De pildă, pentru mine, care am fost întotdeauna un bărbat elegant şi îngrijit, aspectul din închisoare era o chestiune paradoxală şi îl luam ca pe o fantezie. „Vai, vai în ce hal am ajuns”! Ei, am ajuns într-un „hal”. Şi asta e ceva. Este şi asta o formă de experienţă, un aspect al vieţii. Sigur, că nu e de dorit, dar dacă tot ai ajuns acolo, e mai bine să îl percepi ca pe un lucru interesant. Trebuie să tratezi neajunsurile cu cât mai multă seninătate şi în spirit de cunoaştere. Nu te poţi conserva în condiţii de totală suspendare a normalităţii dacă nu ai umor. Şi, mai cu seamă, nu trebuie să te socoteşti victimă. Asta e marea dobitocie. Victimă nu eşti niciodată decât dacă eşti prost. (Alexandru Paleologu, Breviar pentru păstrarea clipelor: Alexandru Paleologu în dialog cu Filip-Lucian Iorga, Bucureşti, Humanitas, 2007, pp.18-19)

horiapastinabusuioclafereastrai2

(Horia Paştină, Busuioc la fereastră I, ulei/pânză, 55 x 65 cm, 1987)

Am fost tentat să comentez pictura dar nu am mai făcut-o. Las pe cei care, privind-o în liniştea pe care o emană, când toate trec şi dincolo de fereastră se pierd, să adauge câteva cuvinte…