Ochi mici şi scânteietori (29.01.09)

Unele posturi ale Andreei, să le spun „alegorice”, incită la dezvoltare.

http://elenaagachi.wordpress.com/2009/01/28/scorpia-si-gheonoaia/

Scorpia e cf. DEX: ♦ (În basme) Fiinţă cu însuşiri supranaturale, închipuită de obicei ca un monstru feminin cu mai multe capete, care scoate flăcări pe nări şi al cărei sânge ar avea însuşiri miraculoase. ♦ Epitet injurios dat unei femei rele.

Sigur că înţelesul subiacent era vizat în textul Andreei, însă epitetul injurios izvorăşte din celălalt sens, adică din aspectul de monstru feminin. În mitologia populară nimeni nu face efortul să o îmblânzească, scorpia este învinsă, ca una dintre feţele urâtului şi răului, de Făt-Frumos, evident, purtat de calul său. Cum spuneam într-o interpretare despre Sf. Gheorghe, numai această comuniune dintre călăreţ şi cal oferă şansa unei înălţări în văzduh, şi victoria în această „luptă aeriană”, prin plasare deasupra ”maleficului”, încât confruntarea nu se mai realizează pe faţa pământului, „binele” beneficiind de forţa lansării din înalt, de sus in jos: „Fii gata, stăpâne, că iată se apropie zgripsoroaica de Scorpie. Scorpia, cu o falcă în cer şi cu alta în pământ şi vărsând flăcări, se apropia ca vântul de iute; iară calul se urcă repede ca săgeata până cam deasupra şi se lăsă asupra ei cam pe deoparte. Făt-Frumos o săgetă şi îi zbură un cap…” (Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, basm popular) Literatura acreditează totuşi că scorpia poate fi îmblânzită.

http://www.youtube.com/watch?v=ASKZLGwAdcw

Arma redutabilă este indiferenţa: cine joacă intransigent, deşi nu e uşor, indiferenţa în faţa scorpiei, are şanse să o îmblânzească, mai ales dacă acea scorpie nu e excesiv abraşă şi are o vârstă agreabilă. Nu rezultă însă că scorpia, odată îmblânzită, nu recidivează. Dacă e mai trecută, probabil că indiferenţa o înveninează până plesneşte.

Însă sondând prin mitologia românească, am găsit o altă reprezentare a răului, poate mult mai răspândită decât scorpia, ce are, în felul ei, un aer de nobleţe, nu degeaba o numeşte calul în basmul citat „zgripsoroaica”, adică zgripţor: „1. Specie de acvilă mare (Aquila heliaca). ♦ (Înv.) Stemă care reprezintă un vultur cu două capete. 2. Veche monedă austriacă de argint (care a circulat şi în ţările româneşti în sec. XVII-XVIII), având imprimată pe o parte stema cu acvila bicefală. 3. Animal fantastic, uriaş, înaripat, cu gheare de pasăre.”

Personajul mitic întâlnit la tot pasul, oarecum o mitocană, este Samca. Portretul hidoşeniei sale are incontestabile valenţe plastice: „o femeie în pielea goală, cu părul despletit, până la călcâie, cu sânii lungi până la pământ, cu ochii mici şi strălucitori ca stelele, cu mâinile de fier, cu unghiile de la mâini şi de la picioare lungi şi ascuţite ca andrelele sau încârligate ca secerile şi cu limba de foc.” (sursa: Wikipedia, Mitologie românească). Cu ce se îndeletniceşte samca, pare predestinat: „Acest demon, din a cărui gură foarte mare, urâtă şi strâmbă iese întotdeauna foc, se arată pe la sfârşitul lunii, în apropiere de luna plină, copiilor […] pe care aşa de tare îi înspăimântă că se îmbolnăvesc pe loc.”

Referinţele bibliografice aduc în discuţie, pentru creatura demnă de a fi vituperată, 19 nume, care din care mai pitoreşti: „Vestitia, Navadaraia, Valnomia, Sina, Nicosda, Avezuha, Scorcoila, Tiha, Miha, Grompa, Slalo, Necauza, Hatavu, Hulila, Huva, Ghiana, Gluviana, Prava şi Samca”, însă dacă privim în jur, la fiinţele cu ochii mici şi scântietori, lista s-ar putea lungi mereu şi mereu… Forţa de care Samca dispune este însă limitată la inocenţa copiilor. Unui „om bătrân, care şi-a trăit viaţa, Samca nu îi va face rău, ci doar îl va face să scrâşnească din dinţi”. Ce altceva îi rămâne să facă unei persoane educate şi, poate chiar rafinate, nicidecum să-i aplice „lighioanei” două perechi de palme, doar atât poate face, să scrâşnească în tăcere şi să-i ignore tendinţele dominatoare, de hiperactivă.

Semnul (26.01.09)

Nu în fiecare seară de luni se întâmplă să-mi placă spectacolul de balet difuzat de MEZZO. În seara asta însă dansul, pe o muzică foarte lejeră, actuală, dominată de melodie şi ritm, pop-fusion, e foarte inspirat, seducător. Decorul nu e deloc sofisticat, compus din mari panouri din pânză cu părţi în mişcare. Siluetele dansatorilor au eleganţă şi graţie, subliniate de ritmica şi ondulaţiile corpului, cu o uşurinţă dată de marea şcoală a mişcării, dar şi de costumele nobile, prelungi, la balerine adevărate rochii de gală. În tensiunea aceasta ondulatorie se regăseşte toată nobleţea naturală a unei alte lumi, de pe care orice zgură, “materie” perisabilă, a căzut şi spaţiul s-a umplut de energii şi nu de trupuri.

Balerinii dansează cum respiră şi respiră neprecipitat, fără efort, ca şi cum aerul ar pătrunde în plămâni prin toţi porii pielii nu doar prin nări. Ritmul e metabolizat instantaneu de fibrele de nervi ale protagoniştilor. Pare un balet ca o aruncare de pensulă născând o pictogramă. Iar după ce pensonul a părăsit hârtia pergaminată, o lungă respitrare se mai percepe un timp, prin aerul purificat. Dansul e ca lumina pătrunzând într-o încăpere întunecată; nu ucide întunericul, îl face să vibreze în ritmul tremurului de lumină.

Am înţeles în final ce văzusem: spectacolul Signes al marii creatoare de mişcare, Carolyn Carlson.

http://www.youtube.com/watch?v=CBw8fuk1spM&feature=related

25 ianuarie 2009

(Mulţumesc Andra. E una dintre “feţele” mele în lunca Moldovei la Humor.)

Fineţe (24.01.09)

Nu mi-am propus ca blog-ul să fie o reacţie. Încep să cred că adecvarea bună la social este luarea unei distanţe. Când impulsul ar fi să “combat”, iau o pauză. Prostul gust nu se combate cu reacţii. Îmi propun să îl ignor. Odată şi odată tot ce e ignobil va dispărea, mă cufund în iluzia asta. La o emisiune TV am văzut fotografii ale proprietăţii unui îmbogăţit. Nu are rost o descriere, doar precizez un reper de “stil”: arhitectură fadă de telenovelă. Astăzi s-au aniversat peste tot cu fast şi caraghioslâc politic cei 150 de ani de la Unirea Principatelor. Despre lumea celor care au realizat-o şi felul lor de a fi nu s-a vorbit. Mulţilor îmbogăţiţi de astăzi, care împrăştie miasme de ciocoime, le propun o clipă de răgaz: câteva consideraţii despre predilecţia pentru fineţe a unei lumi apuse, evocată în paginile unei cărţi, Alexandru Paleologu, Breviar pentru păstrarea clipelor: Alexandru Paleologu în dialog cu Filip-Lucian Iorga, Bucureşti, Humanitas, 2007

“Petreceam vacanţe foarte frumoase, ca în Tolstoi sau Ionel Teodoreanu” ( pag. 45 )  “… îmi aduc aminte de acest conac (de la Blânzi, n. D.A.) şi de parcul lui ca de ceva foarte frumos, cu acea culoare locală a Moldovei boiereşti de acum un secol şi jumătate, aşa cum putem citi prin cărţile lui Costică Gane.

Am o amintire feerică. [...] În primii ani de viaţă, dar şi ca adolescent, am apucat oamenii şi atmosfera aceea, un stil şi o lume de un  pitoresc extraordinar, dispărute astăzi, când oamenii nu-şi mai pot nici măcar imagina o astfel de societate: lumea moşierilor din Moldova. Erau şi în Muntenia asemenea specimene, dar cu un alt stil de viaţă, într-un alt ritm, ceva mai balcanic, mai abraş, mai viu; la munteni, şi mămăliga era pripită. Sigur că boierii se înrudeu între ei, mergeau unii la alţii, cum a fost şi cazul nostru: mama era moldoveancă şi tata era muntean.” ( pp. 47 – 48 ) “Oricum, stilul şi amintirile de odinioară nu se mai pot recupera. Un conac boieresc trebuie să poarte amintirile a cel puţin două-trei generaţii. Or, tocmai asta ne-au furat comuniştii: amintirile. Au dispărut şi relaţiile interumane care creau atmosfera inconfundabilă a vieţii moşiereşti.” ( pag. 68 )

“Am cunoscut mai mult moşiile din Moldova. Acolo erau, de altfel, mult mai multe conace frumoase decât în Muntenia, fiindcă moldovenii erau mai ţâfnoşi şi mai boieroşi. [...] În Moldova, un conac superb era la Deleni, moşia familiei Ghika-Deleni. O casă frumoasă, aproape un château în sensul modern al cuvântului, mare, de mare rafinament, dominând frumos locul, de pe o colină. Intrarea se făcea, cu trăsura sau maşina, printr-o alee lungă şi umbroasă, cu plopi, până la peron. Venea multă lume. Locul era întreţinut cu multă cheltuială, avea un personal stilat.

Încă mai frumos era conacul Mavrocordaţilor, foarte pretenţios ca ţinută. Seara, ei se îmbrăcau în ţinută de gală ca să stea la masă. Dacă erai invitat la cină, trebuia să porţi smoking. Dacă stăteai mai multe seri, trebuia să ai schimburi la tine, pentru că nu puteai să apari în fiecare seară cu acelaşi smoking. [...] Obligaţia de a te îmbrăca seara corect, pentru masă, e un fel de ambiţie de civilizaţie.” ( pp. 68 – 69 )

“Chiar oamenii foarte bogaţi de astăzi nu mai sunt oamenii bogaţi şi rafinaţi de atunci. Bogaţii tranziţiei au mentalitate de oameni săraci. [...] nu-şi mai pot imagina cum e să aibă o casă cu o bucătărie de care să meargă vestea. Nu au cum. Nici măcar n-au auzit ce se poate mânca la o masă bună.” ( pag. 66 )

(Ilustraţiile: detalii de case din Iaşi, Aleea Copou)

Cal şi călăreţ (23.01.09)

Am citit pe blog-ul Andreei un post inspirat. 

 http://elenaagachi.wordpress.com/2009/01/22/laurul-balaurul/

Articolul e subtil şi predispune la deschidere… În primul rând că abia acum, rememorând frumoasele momente petrecute în vara trecută ( 2008 ) în expoziţia Dali de la Bruges – poate una dintre cele mai intense “flame” din câte am trăit până acum – am înţeles că Sf. Gheorghe e o făptură unică duală, ca sa spun aşa, e unu şi multiplu într-un elan de luptă, adică la confruntarea cu balaurul, fabulos de înzestrat şi de puternic, sfântul nu se prezintă singur să se ia de piept cu el. Fiinţa asta statuară e Sf. Gheorghe şi Sf. Cal, numai această comuniune oferă şansa unei înălţări în văzduh, deasupra balaurului, încât confruntarea nu se mai realizează pe faţa pământului, „binele” beneficiază de forţa lansării din înalt, de sus in jos.

(S. Dali, bronz, sculptură, foto luată de noi, expoziţia Dali din Bruges)

Constat că în unele reprezentări calul e cel care îşi asumă cu mai mare tensiune pe „chip” confruntarea cu fiara, în reprezentarea lui Dali eroul, cu valenţe curteneşti vizibile, e cavalerul preocupat să ofere roza, amestec de iubire şi de sentiment al victoriei, de sacru şi de impudoare în acelaşi timp. Sau poate că, „suprarealist” vorbind, arma cavalerului lui Dali este însăşi „roza” şi gestul său e doar o etapa din elanul confruntării, următoarea fiind lovitura năprasnică prin forţa rozei, poate că, simţind puritatea ei, balaurul înaripat, cu două capete retezate deja, acuză o intensă suferinţă. Şi în basme confruntarea cu răul e atributul tânărului exemplar, fiu de împărat secondat de calul său (pe alt palier vorbind, tot de la puterea învestită prin voinţă divină vine salvarea, nu e nicicum prin „noi înşine”, nu e o reuşită „democratică”). Uneori, cum e în Harap-Alb, calul rămâne singur în confruntarea cu răul şi, aş zice, victoria îi aparţine. Nu cunosc nici o reprezentare iconografică a confruntării Sfântului Gheorghe cu balaurul în care sfântul să apară singur. Sfântul e om, prin urmare tensiunea şi senzaţiile confruntării sunt expresiv întipărite pe chip. Cu totul altceva e în sculptura pe care am văzut-o în Catedrala Saint Michel din Bruxelles. Acolo e Arhanghelul Mihail, iar inexpresivitatea lui ţine de o dimensiune profund teologică a reprezentării iconografice. Confruntarea arhanghelului nu mai are tensiune revelatorie, e de la sine înţeles de partea cui e victoria, îngerul fiind transmiţătorul stării de pace ulterioară confruntării. ”…îngerul nu e personal, nu are opinii şi gânduri şi intenţii proprii. El e un mediu, un simplu mediu. Şi cu atât e mai talentat artistul cu cât poate pune în lumină această şi numai această însuşire a îngerului…” observa undeva Sorin Ulea.