Fără iluzii, sfârşitul lui noiembrie, cenuşiul la apogeu, ar fi de nesuportat. Toate poveştile iernii, începute în noaptea Sf. Andrei, dau savoare unui timp de cenuşă. Bradul de sărbători a devenit un personaj laic. În contrast, îmi amintesc un desen de Ulian, în care un arbore verde intens, între verticale de gri ale unor trunchiuri desfrunzite, părea un sacerdot. Am căutat cu emoţie în oraş câteva semne: pietrele nude ale unui zid reflectau opac puţinele frunze stafidite. În expoziţia din holul de la mall, printre sosiile de brazi, era expusă holograma de lut ars a unui clopot, o spirală de siluete într-un stop-cadru de vals. Figurinele cărămizii se înlănţuie ca în transă către un acoperiş sonor, spre vârful unui roi. Simfonia suspendată prin sute de fire aşteaptă clinchetul din „neclintita limbă”.
(Ionela Mihuleac, Sunet arhaic, ceramică, “instalaţie” expusă la Mall Moldova Iaşi, începând cu 27.11.08)
Când mă încearcă subit dorul de ducă, dorul acela de Normandia, de Strasburg, de Viena lui Klimt, de Sinaia şi de altele… caut o galerie de artă. E starea aceea de epuizare de toate, ca de leşin, pe care nu o mai poţi suporta şi intri în cel mai apropiat spital cu senzaţia sfredelitoare că leşinul te poate prinde din clipă în clipă, dar ai ajuns… În seara asta am găsit la Galeria Cupola din Iaşi expoziţia de pictură a lui Radu Carnariu, Sfântul Gheorghe şi balaurul. Puţine pânze. Dacă numele e real, Carnariu, atunci ţine de ceea ce ar fi destinul spiritual; dacă e un pseudonim, atunci poate nu e tocmai potrivit ales, ar fi mai propriu Descarnariu. Cum toate se înnoadă undeva, aşijderea iţele zilelor noastre, e clar că nu e întâmplătoare toată anamneza suprarealistă pe care am încercat-o în ultimele zile… Mă pregăteam să întâlnesc un suprarealist de factură etno, să-i spunem, se poate şi SF, new style în genere… în orice caz de o mare forţă a desenului. Conturul complicat, detaliul ermetic şi lumina simplificată sunt bine stăpânite încât ai impresia că nu te afli în faţa unor realizări hand made ci mai degrabă sunt printurile unui computer antropoid, purtat de un soft ultra-performant (pastişa tehnicistă este asumată!). Un soft care are obsesia disecţiei, a decompoziţiei revelatorii, de o stranietate de nesuportat.
(R.C., Metamorfozele balaurului II)
(R.C., Trickster V)
(R.C., Trickster III)
Priveam fix metalul albăstrui de sub cornul de lună. La hârlău acelaşi gunoier se legăna agăţat de tomberon. Avea mişcări grele ca şi plopul pe care nu-l părăsise de lunea trecută, din luna trecută, din luna trecută… Iarna, aşa mi s-a părut, şuiera cumplit. Crengile erau pudrate cu zăpadă. Ciorile fandau printre curenţii tari: un salt, o aruncare spre gol, un plonjon pe o altă cracă. Îmi repeta Dali, surrealismo !, accentua pe r, iar o se auzea romboidal, în toată muzicalitatea imaginaţiei sale. Cupola bibliotecii se colorase într-un roşu-fov.
La Mezzo e o seară de lieduri. Nu am ascultat demult, de fapt altădată nici nu aveam răbdare să „privesc” lieduri… Răbdarea ţine de o anume disponibilitate a spiritului iar acum, la orele înserării, cafeaua cu gust ciocolatiu mă prăbuşeşte în arome… Liedul are un aer de nobleţe, poate face ca un salon intim să vibreze. Sonorităţile vocii singulare exersate, ca un instrument în mâna unui virtuoz, îmi aduce aminte de un capriciu de Paganini… Un cor de coarde – 2 ghitare şi un contrabas – pare strivit de acutele sopranei Nathalie Manfrino… http://www.youtube.com/watch?v=2d1lpMtx1ME&feature=related
Poate mai puţin sesizabilă la pânza lui Victor Brauner este lumina estompată a fundalului verzui, pusă în spatele vegetaţiei înalte care separă scena şi o plasează în intervalul îngust dintre apa liniştită, sticloasă, malefică şi vegetaţia de nestrăbătut, lumina aceea este şi ea una de interval, mai degrabă de apus, dar poate şi de răsărit, cine ştie, ale lumii două feţe… Fiorul subtil care se degajă, ţine prea puţin de recuzita bizară a personajului şi de ermetismul simbolic spre care privitorul este intens focalizat, e şi altceva. Suprarealistul lui Brauner e mai degrabă un fantast… La mulţi dintre suprarealiştii de marcă am văzut imaginaţie cu (a)supramăsură, însă subtilitatea lor ţine mai degrabă de compoziţie. Ceva apropiat fiorului din lumea lui Brauner e mai greu de surprins…
Observ că Google a stimulat destule posturi sau comentarii pe blog-uri, prin omagierea lui René François Ghislain Magritte (s-a născut la 21.11.1898, sunt 110 ani de atunci). O bună parte a lumii sale e populată doar de bărbatul cu melon, care îşi expune spatele ca o faţa a tăcerii sau tăcerea e un măr, un porumbel în zbor, un profil multiplicat sau un corn de lună… Însă ceva, ca un dor pentru ceea ce descoperisem cu mult timp în urmă, m-a dus cu gândul la Victor Brauner (un traiect cu vocaţie universală, s-a născut la Piatra Neamţ, 15 iunie 1903, iar în 1966 a fost ales pentru a reprezenta Franţa la Bienala de la Veneţia, unde i-a fost consacrată o întreagă sală). Lansez o invitaţie: ce se poate spune, în câteva cuvinte, privind cât se poate de insistent, un tablou ?
(Victor Brauner, Suprarealistul, 1947, Fondation Peggy Guggenheim, Veneţia)
(22.11.08)
Să fii singur în vagonul cuşetă de cursă lungă, să stingi lumina peste berea rece. Să-ţi organizezi compartimentul, pe o banchetă patul, pe cealaltă postura onirică Madame de Récamier.
Să priveşti jumătatea de lună printre crengi gotice şi flame electrice, în fiecare mugur de noiembrie e un cuib de ciori.
Să vezi stele oglindite în geamul oval, să-ţi imaginezi toate crimele din Orient Expres.
Într-un capăt al vagonului o uşă bate, în răstimpuri, miezul nopţii.
(René Magritte, Time Transfixed, u. p., 147 x 98,7 cm, semnat şi datat pe verso „La durée/Poignardée”, 1938)
(19.11., pe la 6 dimineaţa)
La Botoşani am văzut (15.11., dimineaţa pe la 10) grupurile de infanterişti electorali: maturi, aproape bătrâiori, grizonaţi la tâmple, în număr covârşitor bărbaţii, doar 2…3 femei, cu toţii 25 … 30, îmbrăcaţi în canadiene portocalii, PDL-iştii. Mergeau pe strada Cuza Vodă. Toţi cred că a străbate centrul oraşului e de ajuns. Nu-i vede însă nimeni, în fond „lumea” trăieşte mai degrabă la periferie… Mai toţi, persoane cunoscute, foşti directori prin instituţii la „judeţ”, prin agenţii şi direcţii… Deh, merită să mănânci atâta „penibil” pentru un post de 4 ani sau mai puţini, post pe care îl pierzi şi apoi speri să îl recâştigi după alternanţa la putere. La celălalt capăt al străzii se vedea coloana PSD. Erau mai mulţi, poate 50+ îmbrăcaţi în canadiene (par să fie cusute la acelaşi croitor !) roşii şi mai eterogeni ca vârstă, printre ei se vedeau şi tineri. La vederea celor de la PDL au strigat anemic PSD! PSD!, iar ceilalţi i-au ignorat. Coloana PSD a urcat încet spre spital…
Parfumul firescului, al unei normalităţii citadine care la noi acasă, pare-se pe oriunde prin România, ne este refuzată, te învăluie de peste tot la Bruxelles. Pare de o esenţă mai tare, mai „proaspătă”, pe diversele alei printre arbori şi pajişti, pe margini de lacuri, mai ales dacă ai şansa unei zile însorite…
(Foto, 7.11.08, parcul din zona Lycee Emile Jacqmain, Bruxelles)
Elansarea este vocaţia goticului. Este stilul dedicat verticalei, ascensiunii pe sute de trepte către un înalt fatalmente finit. Omul gotic trăia pe schele înălţate către cer. De parca singura preocupare a fost lărgirea orizontului care putea fi privit sau punerea unor repere. Cu timpul, la goticul medieval târziu, turnul s-a desprins de sacru şi a intrat în viaţa „civilă”, devenind podoabă pentru luxoasele pieţe ale burgurilor înfloritoare. Aşa este şi turnul din Grand Place din Bruxelles. Văzut noaptea, când îşi pune în valoare ornamentaţia de fleşe, e doar o frumoasă imagine intangibilă, e turnul (ca) de fildeş… 
(Turnul primăriei, Grand Place, Bruxelles, foto 8.11.08)
În fond, locurile sunt ceea ce subiectivitatea noastră le conferă. Ele sunt pentru toţi deopotrivă spaţialitate, însă ce anume ne-ar determina să le vizităm, să devină altceva decât un „popas turistic”, dacă nu paşii spre regăsirea celor dragi… Pentru mine Bruxellesul înseamnă locul unde reîntâlnesc o admirabilă familie de prieteni mai tineri, Iulian şi Olivia Şuhanea. 
Acum câteva zile ei au făcut posibilă reîntâlnirea sub culorile toamnei. Pe la o amiază, prin parcul Leopold, parcă aşa se numeşte, privindu-l pe Iulian îi doream în gând – şi nu am avut puterea să o spun atunci, de teamă că ceva rostit s-a şi pierdut în aerul rece de toamnă târzie, o fac acum în scris – îi doream ca starea aceea de graţie care se citea pe chipul sau să nu-l părăsească… (foto 7.11.08)
dumitruagachi
